STATUL ŞI POLITICA
AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
Obştea sătească reprezintă principala formă de comunitate a românilor în perioada prestatală, asigurând continuitatea de locuire şi de activitate din Antichitate până în Evul Mediu.
În cadrul obştilor libere, se pot distinge două forme de proprietate: proprietatea comună asupra pădurilor, păşunilor, apelor şi a unei părţi a terenului arabil (rezerva obştii) şi proprietatea individuală (a familiilor) asupra loturilor arabile.
Obştile erau solidare din punct de vedere economic, fiscal şi militar şi dispuneau de autoritate juridică, în baza dreptului cutumiar (obiceiul pamântului).
Conducerea obştii era exercitată de jude sau cneaz, asistat de “sfatul oamenilor buni şi bătrâni”.
Din necesităţi de apărare, în epoca migraţiilor, obştile teritoriale s-au coagulat în uniuni de obşti (romanii populare), care au stat la baza formaţiunilor prestatale româneşti, cnezate, voievodate sau jupanate(doar in Dobrogea).
Contextul în care aceste formaţiuni au evoluat spre statalitate se caracterizează prin:
-evoluţia economică (constituirea proprietăţii feudale) şi accentuarea diferenţierii sociale (apariţia unor “mai mari ai pamânturilor”);
-consecinţele negative ale ultimelor migraţii (pecenegii, uzii, cumanii, în sec. X-XIII, apoi tătarii, în 1241-1242);
-tendinţele de dominaţie politică şi religioasă ale Imperiului Bizantin;
-presiunea exercitată de triburile maghiare (în sec. IX-X) şi apoi de regalitatea maghiară (sec. XI-XIII);
-presiunile exercitate de cnezatele ruse, sau de hanatele tătare;
FORMAREA TRANSILVANIEI
*Formaţiunile prestatale şi cucerirea teritoriului
Gesta Hungarorum, cronica lui Anonymus, relatează deplasarea triburilor maghiare conduse de ducele Arpad dinspre Asia, prin pasurile Carpaţilor Paduroşi, spre Câmpia Pannoniei şi stabilirea acestora în Ţara Ugvarului. Se menţionează că, în jurul anului 900, existau la E de Tisa trei ducate (voievodate) populate de români şi de slavi:
-ducatul lui Menumorut, pe valea Mureşului, în Crişana (cu fortificaţii la Biharea, Zalău şi Sătmar);
-ducatul lui Glad, în Banat (cu fortificaţii la Cuvin şi Orşova);
-ducatul lui Gelu, “un anume român”, pe valea Someşului, în centrul Transilvaniei (cu fortificaţii la Dăbâca, Cluj-Mănăştur şi Moldoveneşti); acesta a fost ucis în confruntarea cu ungurii, iar voievodatul său a intrat în stăpânirea unui şef maghiar, Tuhutum;
În 1001, ungurii se creştinează în masă şi constituie un regat sub conducerea lui Ştefan I “cel Sfânt”. Ulterior, expediţiile lor de cucerire vor fi puse sub semnul unei misiuni “apostolice”, de catolicizare.
Pentru sec. al XI-lea, cronica Anonymus, confirmată de legenda Sfântului Gerard menţionează:
-voievodatul lui Ahtum, în Crişana şi Banat;
-voievodatul lui Gyula, în Transilvania;
Pe la 1002, regele Ştefan organizează o expediţie, care se soldează cu ocuparea acestor teritorii şi cu desfiinţarea episcopiei de la Alba.
*Organizarea Transilvaniei:
Introducerea formelor de organizare specifice începe pe la 1050 şi se încheie după 1200:
-în regiunile subordonate direct curţii maghiare, se organizează comitatele: Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş, Târnava;
-regiunile populate majoritar de români, se bucură de autonomie şi sunt organizate ca ţări (sau districte): Ţara Bârsei, Făgăraş, Amlaş, Haţeg, Zarand, Lăpuş, Maramureş;
-în secolele XII – XIII, regalitatea realizează colonizari sistematice cu scop economic şi defensiv: secuii sunt aşezaţi în Bihor, pe Târnave, în Subcarpaţii răsăriteni, iar saşii (grupuri de flandrensi, teutonici şi saxoni) sunt aşezaţi în zona Sibiului, a Târnavelor, a Rodnei şi înŢara Bârsei; prin Bula de Aur emisă de regele Andrei al II-lea în 1224, acestora li se permite o organizare proprie, în scaune;
-în scopuri defensive, regalitatea maghiară a apelat la două ordine militar-călugăreşti, carora le-a daruit privilegii: teutonii, colonizaţi în Ţara Bârsei (1211-1225) şi ioaniţii, aşezaţi în Ţara Severinului în 1247;
Iniţial, Transilvania a constituit un voievodat. În intervalul 1111-1176, regalitatea maghiară a încercat să alinieze Transilvania la formele de organizare occidentale prin introducerea principatului. Dar, din 1176, se revine la voievodat (este mentionat un anume Leustachius Voyvoda), formă de organizare ce se va conserva până în 1541, când Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.
Conducătorul teritoriului, voievodului avea autoritate directă asupra celor 7 comitate şi era recunoscut ca suzeran de nobilimea locală, dar era vasal regelui Ungariei. El era secondat de un vice-voievod şi putea convoca o adunare obştească (numită ulterior, Congregaţie Generală), formată din reprezentanţii nobilimii, ai clerului superior, ai orăşenilor şi ai ţărănimii libere. Din sec. al XIV-lea, drepturile românilor s-au restrâns, în urma măsurilor adoptate de regele Ludovic I de Anjou. În 1356 şi 1366, acesta a condiţionat calitatea de nobil şi accesul la funcţii de apartenenţa la catolicism.
Sub aspect confesional, deşi românii ortodocşi au rămas majoritari în Transilvania, ei nu au dispus de o organizare religioasă independentă. Regii arpadieni au oficializat catolicismul. În secolul al XVI-lea, au fost recunoscute confesiunile reformate, lutheranismul şi calvinismul.
Din punct de vedere juridic, în Transilvania s-a aplicat legislaţia maghiară. Astfel, din 1438, s-a pus în aplicare “înţelegerea celor trei naţiuni”, un pact politic care garanta privilegiile nobilimii maghiare şi ale patriciatului săsesc şi secuiesc, în detrimentul romanilor, iar din 1517 s-a aplicat “tripartitului lui Werböczi” din 1517, care consfinţea sistemul politic al celor trei naţiuni privilegiate şi al celor trei confesiuni “recepte” (catolică, calvină, lutherană – religii oficiale).
FORMAREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI (MUNTENIA, UNGRO-VLAHIA-acea Vlahie apropiata de Ungaria)
*Formaţiunile prestatale de la sud de Carpaţi sunt menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă de regele Bela al IV-lea al Ungariei, la 2 iunie 1247, prin care se dăruia acestora Ţara Severinului şi se preciza gradul de dependenţă al teritoriilor alăturate în raport cu regalitatea maghiară:
-voievodatul lui Seneslau, în N Munteniei (Ageş, Muscel, Dâmboviţa), cuprinzând şi Ţara Făgăraşului;
-voievodatul lui Litovoi, în depresiunea Jiului, cuprinzând şi Ţara Haţegului;
-cnezatul lui Ioan, în Sudul Olteniei;
-cnezatul lui Farcaş, în Nordul Olteniei (Vâlcea);
Prima tentativă de obţinere a independenţei aparţine unui anume Litovoi, care, pe la 1275, sistează plata tributului faţă de coroana arpadiană. În urma conflictului cu regele Ladislau al IV-lea, din anii 1277-1279, voievodul este ucis, iar fratele său, Barbat, îşi răscumpără libertatea şi rămâne la conducere, ca vasal.
*Tradiţia descălecatului se leagă de trecerea la Sud de Carpaţi a cetelor lui Radu Negru (Negru-Vodă), voievodul Făgăraşului. Paralelismul cu istoria politică maghiară, plasează evenimentul pe la 1290-1291, când regele Andrei al III-lea a restrâns privilegiile nobilimii romaneşti din Transilvania. Negru Vodă s-ar fi stabilit mai întâi la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice, extinzându-şi apoi stăpanirea spre Argeş şi primind închinarea nobilimii de dincolo de Olt.
*Întemeierea statului este atribuită voievodului de la Argeş, Basarab (?1310-1352). Profitând de criza politică de după stingerea dinastiei arpadiene şi de slăbirea autorităţii tătarilor, acesta a unificat formaţiunile de la Sud de Carpaţi. Basarab a stăpânit Oltenia, Munteniei şi teritoriul dintre Prut si Nistru. În 1324, în urma unor negocieri, el a obţinut din partea regelui Ungariei recunoaşterea domniei şi posesiunea asupra Banatului de Severin. Dar, în 1330, oştile regelui Carol Robert de Anjou au reocupat teritoriul. Refuzul propunerilor de pace ale lui Basarab (care oferă o despăgubire de 7000 mărci de argint) conduce la o confruntare. Conform Cronicii pictate de la Viena, lupta ar fi avut loc la o posadă (în Ţara Loviştei), între 9 şi 12 noiembrie 1330. Victoria românilor coincide cu obţinerea independenţei de facto a Ţării Româneşti şi cu încheierea unificării prin anexarea Banatului de Severin.
*Consolidarea statului şi fondarea instituţiilor se plasează în timpul urmaşilor lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364) şi Vladislav I Vlaicu (1364-1377).
Conducători ai unui stat independent, aceştia îşi arogă titluri precum “mare şi singur stăpânitor domn”, respectiv, “Io, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor”. Nicolae Alexandru a întemeiat la 1359 Mitropolia de la Argeş şi a îmbunătăţit relaţiile cu Ungaria, participând la luptele contra tătarilor. Vladislav Vlaicu a reglementat împacarea cu Ungaria, în 1369, acceptând relaţii de vasalitate şi păstrând ca feude Amlaşul şi Făgăraşul si Banatul de Severin. A bătut primele monede de argint (ducaţii şi banii). A întemeiat o a doua mitropolie la Severin, în 1370 şi a sprijinit organizarea vieţii mânăstireşti.
FORMAREA MOLDOVEI (VALAHIA MICĂ)
*Formaţiunile prestatale de la est de Carpaţi sunt atestate arheologic sau prin izvoare externe (vechi cronici ruse sau turceşti, documente papale) şi sunt confirmate de toponimie. Astfel, sunt pomenite ţările (Ţara Brodnicilor, a Berladnicilor, sau a Bolohovenilor), câmpurile (Câmpul lui Dragoş), codrii (Codrii Orheiului, ai Lăpuşnei, ai Herţei), cobâlele (în Dorohoi, Neamţ, Bacau), sau ocoalele (Câmpulung, Vrancea), formaţiuni care ar corespunde unor uniuni de obşti. Pe de altă parte, toponime precum Patzinakia, Cumania sau Tartaria, sunt utilizate în izvoarele externe (bizantine sau papale) pentru a indica prezenţa migratorilor turanici care convieţuiau cu autohtonii.
*Conform tradiţiei, descălecatul lui Dragoş ar fi legat de expediţiile regelui Ludovic I de Anjou contra tătarilor, din anii 1345-1354. Voievodul maramureşean Dragoş, vasal credincios al regelui Ungariei, ar fi primit misiunea de a organiza şi de a conduce o marcă de apărare(unitate teritoriala de granita cu rol de stat-tampon), situată pe valea Moldovei, cu centrul la Baia. Acest nucleu al viitorului stat, a fost condus ulterior de urmaşii săi, Sas şi Balc.
*Descălecatul lui Bogdan este plasat pe la 1359, când voievodul maramureşean de pe valea Izei, răsculat împotriva autorităţii regelui Ludovic I de Anjou ar fi trecut la est de Carpaţi cu cetele sale, alăturându-se unei răscoale a boierimii moldovene contra lui Balc. Confruntările cu oştile maghiare s-ar fi încheiat pe la 1365, când statul de la est de Carpaţi şi-ar fi dobândit independenţa de facto faţă de coroana maghiară. Evenimentele sunt relatate în Cronica lui Ioan de Târnave şi confirmate de un act de proprietate emis de Ludovic I în folosul lui Balc în 1365.
*Consolidarea statului şi formarea instituţiilor se petrece în timpul urmaşilor lui Bogdan, Laţcu (1365-1375), Petru I Muşat (1375-1391), Roman I Muşat (1391-1394). Sub presiunea papalităţii, Laţcu a înfiinţat o episcopie catolică la Siret, în 1370. Petru Muşat a readus ţara la ortodoxie şi a întemeiat o mitropolie ortodoxă la Suceava (recunoscută de Patriarhie abia în 1401). El a mutat capitala de la Baia la Suceava şi a emis primele monede de argint (groşii). A acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Vladislav Jagello (1387), mediind ulterior relaţii asemănătoare pentru Mircea cel Bătrân (1390). Roman I a desăvârşit unificarea Moldovei, eliberând teritoriul de la Sud de sub stăpânirea tătarilor. Din 1393, el şi-a atribuit titlul de “mare şi singur stăpânitor, domn al Ţării Moldovei, de la munte până la mare”.
FORMAREA DOBROGEI
Teritoriul dintre Dunăre şi Mare (Scythia Minor ) a rămas sub stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit până în 602.
Formaţiunile prestatale sunt atestate arheologic, sau în izvoarele externe, bizantine şi bulgare:
-inscripţia de la Mircea-Vodă, din 943, menţionează formaţiunea condusă de Jupan Dimitrie, iar inscripţia de la Basarabi-Murfatlar menţionează formaţiunea condusă de Jupan Gheorghe; aceste jupanate erau probabil tributare Ţaratului Bulgar;
-între 971 şi 1204, teritoriul s-a aflat sub dominaţie bizantină, fiind organizat ca Thema Paristrion (Paradunavon); memoriile împărătesei Anna Comnena (Alexiada) indică aici mai multe formaţiuni autonome, conduse de Tatos, Satza şi Seslav, sau de un fruntaş al vlahilor, Jupan Pudilă (1094).
-pe la 1230, teritoriul dintre Mangalia şi Varna apare în izvoare sub numele de Ţara Cavarnei, tributară emirului tătar Nogai;
-în sec. al XIV-lea, autonomia acestei formaţiuni este recunoscută de bizantini; conducători politici locali au fost: Balica, apoi, după1350, Dobrotici (despot şi strateg), iar din 1386, Ivanco. Amenintat de turci, acesta a apelat la sprijinul domnitorilor de la Argeş;
-după moartea lui Ivanco (~1388), Mircea cel Bătrân a anexat Dobrogea la Ţara Românească.
ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ
Organizarea instituţiilor politice şi religioase ale statelor medievale româneşti s-a realizat sub influenţă bizantină, slavă şi, în mai mică masură, occidentală. Principalele instituţii politice erau Domnia, Sfatul Domnesc şi Adunarea Ţării.
*Domnia reprezintă instituţia centrală în stat şi are un caracter autoritar şi ereditar-electiv. Urmaşul la tron trebuia să fie “de os domnesc” şi să fie confirmat de boieri şi de reprezentanţii “ţării”. Domnii români obişnuiau să-şi asocieze succesorii la domnie. Din secolul al XIV-lea s-au conturat marile dinastii ale celor două ţări, Basarabii şi Muşatinii. După stingerea acestora, în sec. al XVI-lea, boierii şi-au impus proprii candidaţi la tron, uneori cu sprijinul puterilor străine (polonii, turcii).
Titlurile purtate de şeful statului erau cele de domn (stapân al pamânturilor şi al oamenilor, suveran) şi voievod (comandant suprem al armatei), la care se adaugă apelative precum IO (de la Ioannes, alesul Domnului), singur stăpânitor sau autocrat, indicând statutul de independenţă al ţării. În interior, puterea domnului era nelimitată, dar el putea fi vasal unei puteri străine, fie pentru deţinerea de feude, fie pentru a obţine o alianţă în politica externă. Principalele atribute ale domnului erau cele de proprietar al fondului funciar (putea acorda sau confisca feude); conducător al aparatului administrativ (numea şi destituia din funcţii); iniţiator al politicii externe şi interne; singurul în drept să bată monedă şi să perceapă impozite (biruri) şi să condamne boierii în caz de trădare. Domnul putea convoca oastea cea mare sau oastea mică, putea declara război şi încheia pace şi era judecătorul suprem, în baza dreptului cutumiar.
*Sfatul Domnesc este o instituţie centrală cu rol consultativ în probleme de politică internă şi externă, fiscale şi judecătoreşti. La origine, format din toţi boierii, acesta a fost apoi redus la boierii cu dregătorii. Principala dregătorie în Ţara Românească era cea de Ban al Olteniei, iar în Moldova, cea de Portar al Sucevei. Celelalte dregătorii erau: vornic (şeful curţii, al oştirii şi mare judecător), logofăt (şeful cancelariei), vistier (administratorul bugetului statului), spătar (funcţie militară şi onorifică), comis (administratorul hergheliilor domneşti), postelnic (administratorul reşedinţei domneşti, responsabil cu primirea solilor), stolnic şi paharnic (responsabili cu aprovizionarea cu alimente şi băuturi). Mitropolitul participa la Sfat şi dispunea de un primat de onoare, fiind singurul autorizat să îl înlocuiască pe domn.
*Adunarea Ţării era o instituţie cu rol consultativ, care se întrunea în mod excepţional pentru a adopta mari decizii fiscale, sociale, sau de politică externă, sau pentru a confirma un nou domn. Era alcătuită din reprezentanţi ai tuturor categoriilor de oameni liberi: boieri, oşteni, membri ai clerului, orăşeni şi ţărani liberi.
*Organizarea administrativ-teritorială presupunea împărţirea Ţării Româneşti în judeţe şi a Moldovei în ţinuturi, conduse de reprezentanţi ai domnului.
*Organizarea militară presupunea oastea mică, formată din curteni, cete ale vasalilor şi cete reunite de dregătorii locali şi oastea mare, cuprinzând toţi oamenii liberi capabili să lupte. Comanda armatei era asigurată direct de domn, sau de vornic şi de spătar. Efectivele militare erau compuse din pedestraşi şi călăreţi. Din secolul al XV-lea, se utilizează şi mercenari, specialişti în manevrarea armelor de foc.
Sistemul de fortificaţii cuprinde cetăţi de graniţă (Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă) şi cetăţi de interior (Neamţ, Suceava, Roman, Curtea de Argeş, Târgovişte).
*Organizarea bisericească
Religia oficală în Moldova şi Ţara Românească este cea ortodoxă. Biserica a exercitat un important rol economic şi social (deţine proprietăţi, provenite din danii), juridic (în chestiuni legate de cler şi de cult) şi cultural (prin învăţământ şi prin arta bisericească). Principalele instituţii de cult patronate de Patriarhia de la Constantinopol au fost:
-mitropolia de la Argeş (1359) şi cea de la Severin (1370)/ episcopia Râmnicului şi cea a Buzăului;
-mitropolia de la Suceava (recunoscuta în 1401)/ episcopia Romanului şi cea a Rădăuţiului;
În Transilvania, religia oficială este cea catolică, dar majoritatea populaţiei este ortodoxă. Temporar, aici au funcţionat mitropoliile de la Râmeţ, Hunedoara şi Feleac (sec. XIV). Alteori, mitropolitului Ţării Româneşti şi-a extins oblăduirea şi în Transilvania, ca “exarh al plaiurilor” (sec. XIV).
În spaţiul românesc s-au boierii şi domnii au ctitorit şi au dăruit mânăstiri: Cuhea, Peri, Prislop (Transilvania), Vodiţa, Tismana, Cozia (Ţara Românească), Neamţ, Moldoviţa, Probota, Putna (Moldova).
Biserica s-a bucurat de imunităţi şi de scutiri fiscale. Domnii au acordat danii şi ajutoare băneşti şi aşezămintelor de la Muntele Athos şi Patriarhiei ecumenice. Ei au participat la cruciadele târzii.
Mitropolitul deţinea un rol important în stat. El era ales de episcopi şi de marii boieri şi era confirmat de domn, sau de Patriarhul ecumenic. Era membru al Sfatului Domnesc şi putea să-l înlocuiască temporar pe domn. Tot el realiza învestirea domnului şi ungerea cu mir.
SINTEZĂ: CONTRIBUŢIA AUTONOMIILOR LOCALE LA CONSTITUIREA STATULUI ÎN SPAŢIUL MEDIEVAL ROMÂNESC
Varianta 1.
Introducere:
Formarea statelor medievale româneşti se petrece în secolele XI-XIII, într-un context determinat de:
-evoluţia economică a formaţiunilor autonome locale (obşti săteşti) şi tendinţa acestora de a se asocia în uniuni de obşti („romanii populare”), apoi în cnezate, voievodate, jupanate sau „ţări”;
-rezistenţa faţă de presiunile politico-militare ale populaţiilor migratoare (pecenegi, uzi, cumani, tătari, maghiari) sau faţă de tendinţele de dominaţie ale Imperiului Bizantin, ale cnezatelor ruse şi ale Ungariei;
Cuprins (etapele formării Ţării Româneşti):
1.-Formaţiunile prestatale de la sud de Carpaţi, dependente de coroana maghiară sunt menţionate în „Diploma Cavalerilor Ioaniţi”, act emis de regele Bela al IV-lea la 2 iunie 1247: Ţara Severinului, Voievodatul lui Litovoi (în depresiunea Jiului), Voievodatul lui Seneslau (în N Munteniei), Cnezatul lui Ioan (în S Olteniei) şi Cnezatul lui Farcaş (în N Olteniei).
2.-Prima tentativă de obţinere a independenţei este atribuită lui Litovoi, care suspendă plata tributului pe la 1275. În urma unui conflict, petrecut în anii 1277-1279, acest voievodat este readus sub suzeranitatea regelui Ungariei.
3.-Tradiţia istorică menţionează pe la 1290-1291 „descălecatul” lui Negru Vodă, voievod al Amlaşului şi Făgăraşului, care descinde cu cetele sale la Câmpulung. Ulterior, el îşi extinde stăpânirea spre Argeş. Acest aport de populaţie şi de putere ar fi contribuit la coagularea unui nucleu statal în Oltenia.
4.Întemeierea Ungrovlahiei este atribuită voievodului Basarab (1310-1352), care ar fi unificat formaţiunile din Oltenia şi Muntenia, impunându-şi autoritatea şi între Prut şi Nistru. Recunoscut de regele Ungariei în 1324, el obţine şi Banatul de Severin. În 1330, regele Carol Robert de Anjou revine asupra acestei hotărâri, încercând să reocupe Banatul de Severin. Confruntarea cu oştile lui Basarab are loc în Ţara Loviştei, la „o posadă”, între 9 şi 12 noiembrie 1330. Victoria românilor, confirmată de „Cronica pictată de la Viena”, atrage obţinerea unei independenţe „de fapt” (nerecunoscută printr-un tratat de pace).
5.Consolidarea statului şi crearea instituţiilor are loc în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) şi a lui Vladislav Vlaicu (1364-1377). Independenţa statului se conservă, lucru atestat prin titlurile pe care aceştia şi le arogă („mare şi singur stăpânitor”, „domn”, „mare voievod”). Vladislav Vlaicu reglementează relaţiile cu Ungaria, obţinând de la Ludovic de Anjou o recunoaştere „de drept” a domniei sale, precum şi posesiunea asupra Amlaşului, Făgăraşului şi a Banatului de Severin. În 1359 este fondată Mitropolia de la Argeş, iar în 1370, cea de la Severin. Apar primele monede de argint, ducaţii. Domnii de la Argeş se alătură regalităţii maghiare în luptele împotriva tătarilor şi a turcilor (1369-1371).
Concluzie:
Ţara Românească s-a constituit în secolul al XIV, ca stat independent, cu instituţii proprii şi a reuşit să conseve acest statut, pe cale diplomatică (alianţa cu marile puteri creştine- Ungaria şi Polonia) sau pe cale militară, până la începutul secolului al XV-lea. Ulterior, s-a instaurat suzeranitatea otomană, reglementată prin tratate speciale (Capitulaţii), care garantau o largă autonomie în schimbul unui tribut.
SINTEZĂ:
ROLUL INSTITUŢIILOR CENTRALE ÎN FUNCŢIONAREA STATULUI ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU (SEC. XIV-XVI) ŞI/ SAU LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE (SEC. XVII-XVIII)
#În secolele XIV-XVI se formează şi se consolidează instituţiile centrale ale statelor independente Moldova şi Ţara Românească- domnia, sfatul domnesc şi adunarea ţării.
DOMNIA (puterea centrală) are caracter ereditar-electiv. Se constituie cele două dinastii: a Basarabilor şi a Muşatinilor. Şeful statului îşi arogă titluri precum domn (stăpân, proprietar al fondului funciar şi autoritate supremă faţă de orice supus), voievod (conducător suprem al oştirii), „singur stâpânitor”, „autocrat” (atestând independenţa), sau particula „IO” (de la IOANNES- „alesul Domnului”). El este şeful armatei, judecător suprem, şeful administraţiei. Acordă feude, poate bate monedă şi percepe impozite. Stabileşte politica internă şi externă. Îşi asumă un rol activ în lupta pentru apărarea independenţei şi a creştinătăţii.
SFATUL DOMNESC este un organ consultativ permanent, format din boierii cu dregătorii. Poate alege sau poate confirma domnul. Reprezintă instanţa supremă de judecată, împreună cu domnul şi participă la adoptarea deciziilor de politică internă şi externă. Principale funcţii din sfat sunt: ban al Olteniei/portar al Sucevei, vornic, logofăt, vistier, spătar, comis, stolnic, postelnic, paharnic. Mitropolitul deţine un primat de onoare. El îl poate înlocui temporar pe domn şi poate conduce întrunirile sfatului.
ADUNAREA ŢĂRII este un organ extraordinar alcătuit din reprezentanţi ai boierimii, ai clerului, ai armatei, ai orăşenilor şi ai ţăranilor liberi. Poate desemna un nou domn sau îl poate confirma. Participă la adoptarea marilor hotărâri de politică externă, sau a celor sociale şi fiscale.
#În secolele XVII-XVIII se desfăşoară ultimele domnii pământene (cea a lui Constantin Brâncoveanu, între 1688 şi 1714, în Ţara Românească şi cea a lui Dimitrie Cantemir, între 1710 şi 1711, în Moldova). Ţările române se află sub dominaţie otomană. Cresc obligaţiile faţă de Poartă (tributul, peşcheşurile, trimiterea de ostateci). Tronurile sunt obţinute prin cumpărare, iar domnii sunt confirmaţi de Sultan sau îndepărtaţi de la tron (maziliţi) din ordinul acestuia.
În 1711/1716 turcii impun pe tronul Moldovei/Ţării Româneşti domni fanarioţi, restrângând autonomia Principatelor. Instituţiile centrale supravieţuiesc, dar atribuţiile lor se restrâng.
DOMNIA îşi pierde caracterul ereditar-electiv. Tronul se obţine de la Sultan prin cumpărare şi se confirmă prin plata mucarerului. Domnii sunt consideraţi funcţionari ai Porţii şi nu au autonomie în politica externă; ei nu pot declara război şi nu pot încheia tratate de alianţă sau de pace. Dispare funcţia de voievod, dar se păstrează prerogativele administrative, judecătoreşti şi fiscale. Puterea lor economică este limitată în virtutea obligaţiilor faţă de Poartă. Se conservă şi se întăreşte ortodoxia, iar domnii protejează biserica. Conservarea instituţiei centrale atestă supravieţuirea statalităţii (Ţările române nu au fost transformate în paşalâcuri).
SFATUL DOMNESC (DIVANUL) se conservă, dar rolul său este redus (formal). Creşte numărul dregătorilor, iar funcţiile sunt acordate contra-cost.
ADUNAREA ŢĂRII este rareori convocată, mai ales pentru a aproba măsuri fiscale (creşteri de taxe) sau sociale (dezlegarea de glie a ţăranilor, în1746/1749). Ea îşi pierde dreptul de a alege sau de a confirma domnii, de a declara război sau de a decide încheierea păcii.
Armata naţională este desfiinţată, iar Principatele sunt aliniate politicii externe otomane.
Degradarea instituţiilor demonstrează agravarea situaţiei Principatelor odată cu trecerea de la suzeranitate la dominaţie otomană.
